Multa vreme am crezut, ca o banca, ca sa poata sa iti dea un credit, trebuie sa aiba acei bani, adunati efectiv din depozitelor altor deponenti. Dar nu e chiar asa.
Si totusi banii din contul tau nu au fost tipariti de nimeni
Si totusi banii din contul tau nu au fost tipariti de nimeni
Spune-i cuiva ca banca de la care si-a luat creditul nu avea, de fapt, banii aia, si o sa primesti aceeasi privire de fiecare data. Nu neincredere, ci un fel de ingaduinta. Privirea rezervata oamenilor care au citit prea mult internet.
Numai ca nu e o teorie de pe forumuri. In martie 2014, Banca Angliei a publicat in buletinul ei trimestrial un articol intitulat "Money creation in the modern economy", in care scrie negru pe alb doua lucruri: ca bancile comerciale creeaza bani atunci cand acorda credite, si ca explicatia din manuale, cu bancile care aduna depozite si apoi le imprumuta mai departe, este gresita. Bundesbank a repetat ideea in 2017, cu si mai putina diplomatie. Cand doua banci centrale iti spun ca ce ai invatat la facultate nu e adevarat, macar merita sa asculti.
Ce e, de fapt, soldul din aplicatie
Cei 10.000 de lei pe care ii vezi cand deschizi aplicatia bancii nu sunt bani ai tai, pastrati undeva. Sunt o promisiune. Juridic, esti creditorul bancii: ea iti datoreaza 10.000 de lei si s-a angajat sa ti-i predea la cerere, in numerar sau prin transfer catre altcineva.
Distinctia pare pedanta pana in ziua in care banca intra in faliment. Atunci afli brusc ca pana la echivalentul a 100.000 de euro te acopera Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare, iar peste suma asta esti un creditor obisnuit, care asteapta la coada cu ceilalti.
Ce se intampla, concret, cand semnezi un credit
Sa zicem ca iei un credit ipotecar de 385.000 de lei. Banca nu se duce in spate sa caute clientul care a depus exact suma asta, ca sa ti-o dea tie.
Face doua inregistrari, in acelasi timp. Pe partea de activ apare o creanta de 385.000 de lei asupra ta. Pe partea de pasiv apare un sold de 385.000 de lei in contul tau. Bilantul bancii creste cu aceeasi suma pe ambele parti, iar banii pe care ii vezi in cont dupa-amiaza nu existau dimineata.
Aici e locul unde discutia o ia razna de obicei, asa ca sa fim clari: da, depozitul a aparut din nimic, dar banca nu s-a imbogatit cu 385.000 de lei. In aceeasi secunda in care apar banii in contul tau, apare si obligatia ta de a-i da inapoi, cu dobanda cu tot. Averea neta din economie nu s-a miscat cu un leu. Tu ai 385.000 in cont si o datorie de 385.000. Banca are o creanta de 385.000 si un depozit de plata de 385.000.
Ce a creat banca nu e avere, e lichiditate. Ti-a transformat venitul din urmatorii douazeci si cinci de ani, pe care nu poti pune mana azi, in bani pe care ii poti cheltui azi. Asta e serviciul, si pentru asta platesti.
Momentul in care se termina magia
Se termina repede, de altfel. Cumperi apartamentul. Vanzatorul are cont la alta banca. In secunda aia, banca ta trebuie sa trimita 385.000 de lei catre banca lui, prin ReGIS, sistemul de decontare in timp real administrat de BNR. Iar in ReGIS nu se deconteaza cu depozite, ci cu rezerve tinute la banca centrala. Alt tip de bani. Bani pe care banca ta nu ii poate crea, oricat de creativa i-ar fi contabilitatea.
De aici incolo, banca are exact optiunile pe care le are orice firma care trebuie sa faca o plata: sa aiba deja suma, sa se imprumute de la alta banca pe interbancar, sa se imprumute de la BNR pe garantii, sa vanda din portofoliul de titluri de stat sau sa atraga depozite noi. Toate costa ceva. In zilele proaste, costa mult.
Asta e raspunsul scurt la intrebarea "atunci de ce nu creeaza bancile bani la nesfarsit": pentru ca banii pe care ii creeaza pleaca. Si cand pleaca, trebuie acoperiti cu ceva ce banca nu poate fabrica.
Atunci de ce se bat bancile pe salariul tau
Daca poate crea depozite din creditare, de ce te suna banca sa-ti muti salariul la ea?
Pentru ca depozitele populatiei sunt cea mai ieftina si cea mai lenesa sursa de finantare din piata. Ia doua banci cu acelasi portofoliu de credite, sa zicem opt miliarde de lei fiecare. Prima si-l finanteaza in proportie de 80% din depozitele clientilor. A doua doar in proportie de 20% si trage restul de pe piete. Pe vreme buna, diferenta se vede in marja. Pe vreme rea, se vede in supravietuire, pentru ca finantarea de pe piata dispare in cateva zile, in timp ce salariul tau ramane in cont si luna urmatoare.
Silicon Valley Bank a murit in martie 2023 exact pe partea asta. Nu pentru ca ar fi creat prea multi bani, ci pentru ca depozitele ei erau mari, concentrate, negarantate si extrem de rapide. Intr-o singura zi, pe 9 martie, clientii au incercat sa retraga 42 de miliarde de dolari. Nicio banca din lume nu rezista la asa ceva.
Deci nu, banca nu ia leul tau si il imprumuta mai departe. Dar are nevoie disperata de el ca sa poata tine in bilant creditele pe care le-a dat deja.
Ce face banca centrala, daca nu aproba credite
Nu se uita peste umarul ofiterului de creditare, asta e sigur. Face altceva: stabileste pretul si conditiile in care bancile isi procura rezervele de care au nevoie ca sa functioneze mecanismul de mai sus.
Cand dobanda de politica monetara creste, finantarea bancilor se scumpeste, dobanzile la credite urca cu un decalaj de cateva luni prin IRCC si ROBOR, cererea de imprumuturi scade si se creeaza mai putini bani. Cand scade, invers. La asta se adauga rezervele minime obligatorii, un instrument pe care BNR l-a folosit istoric mult mai agresiv decat majoritatea bancilor centrale europene, tocmai ca sa tina in frau expansiunea creditului.
E o frana pe care o apesi de la distanta, prin pret. Functioneaza, dar cu intarziere si nu neaparat acolo unde ai vrea.
Ce opreste o banca sa dea credite la infinit
Patru lucruri, dar nu au aceeasi greutate.
Capitalul e primul si cel mai dur. Fiecare credit consuma capital, iar creditele riscante consuma mai mult. Cand ramai fara, nu mai dai credite, indiferent cati clienti buni asteapta la usa.
Riscul de credit e al doilea si e cel care doare cel mai tare, dintr-un motiv care nu e evident la prima vedere. Cand debitorul nu mai plateste, activul din bilantul bancii se depreciaza, dar depozitul pe care banca l-a creat pentru el a fost deja cheltuit si circula in continuare prin economie. Banii raman, acoperirea lor s-a evaporat, iar diferenta o suporta actionarii.
Lichiditatea e a treia, si despre ea am vorbit deja.
Profitabilitatea e a patra, e cea mai plictisitoare si e, in practica, cea care decide cel mai des. Un credit prost pretuit e o pierdere programata, doar ca esalonata pe douazeci si cinci de ani.
Partea de care nu vorbeste aproape nimeni: banii dispar
Mecanismul merge si invers, si asta e jumatatea de poveste care lipseste din majoritatea discutiilor de pe internet.
Cand platesti rata, partea de principal nu ajunge in buzunarul nimanui. Se anuleaza. Soldul tau scade cu 1.400 de lei, creanta bancii scade cu 1.400 de lei, si banii aia pur si simplu inceteaza sa existe. In sistem ramane doar dobanda, ca venit al bancii.
De aici vine si motivul pentru care perioadele de dezindatorare colectiva sunt atat de dureroase: nu se sterge doar datorie, se distruge moneda. Japonia dupa 1990 si Europa dupa 2009 sunt exemplele de manual.
Nu e nimic nou sub soare
Se spune uneori ca toata schema asta e o inventie moderna, o smecherie aparuta dupa ce Nixon a rupt legatura dolarului cu aurul, in 1971. Nu e.
Bijutierii londonezi din secolul al XVII-lea pastrau aurul clientilor in seifurile lor si dadeau chitante pentru el. Au observat destul de repede doua lucruri: ca oamenii incepusera sa plateasca intre ei direct cu chitantele, fara sa mai ceara metalul, si ca in orice zi doar o mica parte dintre clienti veneau sa-si ia aurul. Asa ca au inceput sa emita chitante si pentru aur pe care nu il aveau. Bancnota moderna se trage direct de acolo.
Diferenta fata de azi nu e de principiu, e de disciplina. Pe etalonul aur exista un moment de adevar foarte concret: puteai veni la ghiseu si cere metalul. Daca veneau prea multi deodata, banca murea, si exact asta a fost cauza panicilor bancare clasice. Azi, momentul ala de adevar a fost inlocuit cu reglementare, supraveghere, garantarea depozitelor si un imprumutator de ultima instanta. E un aranjament mai putin brutal si, sincer, mai putin credibil ca mecanism de disciplina. Northern Rock, in septembrie 2007, tot a avut coada la usa, ca in secolul al XIX-lea.
Bani multi nu inseamna bogatie multa
Asta e, pentru mine, singura concluzie care conteaza cu adevarat.
O banca poate crea un milion de lei printr-o semnatura. Nu poate crea un milion de lei in apartamente, in utilaje, in grau sau in ore de munca. Cine primeste banii intra pur si simplu in competitie pentru bunuri care exista deja.
Daca banii nou creati ajung intr-o hala, intr-un utilaj, intr-o firma care produce ceva ce nu exista inca, atunci creditul chiar mareste tortul. Daca ajung, in cea mai mare parte, in acelasi stoc de apartamente din trei sau patru orase, nu se construieste nimic in plus, doar se scumpeste ce era deja construit. Romania ultimilor douazeci de ani a facut, in mare, a doua varianta.
De asta intrebarea "e bine sau e rau ca bancile creeaza bani?" mi se pare prost pusa. E cam ca si cum ai intreba daca e bine sau rau sa existe macarale. Conteaza ce ridici cu ele.
Deci?
Formula "bani din nimic" e adevarata pe jumatate, si e fix jumatatea care induce in eroare. Da, depozitul apare din nimic. Nu, nu apare gratis: vine la pachet cu o datorie, cu un risc pe care il duce cineva in bilant, cu cerinte de capital, cu nevoia de a face rost de bani pe care banca nu ii poate fabrica, si cu obligatia de a livra atunci cand clientul cere.
Iar lucrul care mi se pare in continuare cel mai bizar din toata povestea: aproape toti banii pe care ii folosim zilnic exista pentru ca cineva, undeva, s-a indatorat. Daca maine dimineata toata lumea si-ar plati toate creditele, in conturi nu ar mai ramane mare lucru.
Exagerez putin. Dar mai putin decat ai crede.